Mesterii de la portile vesniciei

- Pe Valea Cosaului, in Maramures, ultimii mesteri sunt si ultimii pastratori de povesti. Un lant de barbati vrednici si nemuritori, care tin in loc lumea ancestrala a satului...

Fata Padurii

Stia mama a povesti... uiuiuuui!, ca nime-n lume. In vremea aceia, oamenii inca se-ntalneau cu Fata Padurii, cu Omu’ Noptii, cu strigoaiele sau solomanarii de ploaie, oamenii inca se mai temeau de Dumnezau. Pe Fata, si mama o vazut-o! Zace ca venea odata de la Cavnic, cu mai multi oameni in caruta, treceau pe marginea apei, pe langa o stanca mare, cat ii casa noastra de mare. Si din jos de stanca aia o fiinta la (spala) camesi, le pranica (le lovea) cu un pranic (mai) colo-n apa. Inaltaaa, inaltaaa, mai inalta ca stanca, dezbracata, urata, tot incepea cantec si nu-ntalegea nimeni ca ce canta ea acolo-n limba ei. O vazut-o toti care-o fost in caruta, da’ unu’ o grait urat catra ea - fugi, Satana! - si batranii l-o tras tati de haina, fiindca stiau ca n-ai voie sa scoti nici un cuvant catra Fata Padurii, da’ o fost prea tarziu si zace ca omului acela i s-o luat vocea un an de zile. Un an de zile o ramas amortat si n-o mai putut sa graiasca nimica. Noi, copchiii, stateam tati acolo pa cuptior si ne-ascundeam fetele-n dricare (perne mari) de frica. Aste lucruri nu mai is basme, is lucruri ghiavolesti rau. Fata Padurii poate lua orice fata. Una din ele am vazut-o eu cu ochii mei chiar atunci, cand am fost copchil de vreo doispe ai. Intr-o zi de marturie (targ), ne-o tramis tata pe mine si pe soru-mea la Copalnic Manastur, cu caruta, sa vindem niste purcei. Ne-o prins sara si noua ne-o fo’ rusane sa ne cerem sa durnim la oamenii ceia. Asa ca ne-am bagat sub podu’ Manasturului, ne-am pus caru-acolo, am legat caii la roti si ne-am culcat amandoi pe fan. Si numa’ odata, in miez de noapte, auzim sus pe pod un zgomot mare, cum ar trece o masana, da’ tot nu se termina zgomotu’ acela. Huruia si huruia. Apai, cand ma uit in sus, Doamne feri, vad un cane cat un cal, cu picioarele dinainte pe balustrazile podului si se uita in jos, la noi. Soru-mea vede, incepe-a plange si zice sa fugim. Da’ unde sa fugim? Dincolo de pod erau doar niste casi pustii si in casile pustii mai mare putere are diavolu’. Prind caii amandoi si merg inaintea lor pantre casile alea - soru-mea era sus in car - si cand ajung cam pe la mijlocul drumului, numa’ ce calc pe o pisica. Da’, va spun, m-o radicat in sus, m-o zvarlit cat colo cu o putere ce n-am mai vazut, pana si caii s-or spariat si s-or dat inapoi, mai-mai sa cada-napoi in apa. Pana la urma, am reusit sa trecem de casile acelea si-am ajuns la niste paznici de la un depozit care ne-o zis: <<Mai, copchii, mai, pai ce v-ati dus voi acolo?... Stiti voi ca acela-i un loc necurat? Acolo isi schimba Fata Padurii fetele!>>. Si ne-o primit sa durnim la dansii.

Asa traiam noi atunci, cu teama. Trebuia sa fii mereu cu rugaciunea si cu Dumnezeu in suflet, caci niciodata nu puteai sti cand iti ies in cale poive (naluci) ca acelea. Era un om in sat, Dialog Ion, zis Raiu, verisor drept cu mama. Facea si el clopuri faine, era mester tare renumit, chiar daca n-avea decat mana dreapta. Pe cuvant va spun, mi-i greu mie cu doua si el le facea c-o singura mana, era un om tare istet in felu’ lui. Da’, mai ales pot zice despre omu’ ala ca nu-i era frica de nimic. Era si puternic si, ioi, ce bataus, am vazut eu intr-o zi la baile vechi din Ocna cum i-o batut pe patru zdrahoni deodata. Ei, omu’ asta o vazut el odata, intr-o toamna, un malai frumos si copt intr-un lan pe-aici si s-o gandit sa vie la noapte sa sterpeleasca niste cucuruzi din aia faini, ca sa-si faca o mamaliga buna, de parga. Da’, ca sa nu-l prinda gornicii, o zinit pe din dos, pe-o stramtoare, o valcea ingusta ce trecea pe langa un par batran. Si-o dat sa se razeme un pic de tulpina parului, ca sa poata trece. Pune mana el pe par, strange putin si-si da sama ca aia nu era scoarta, ci carne vie. Si numa’ ce se uita in sus si vede o femeie mare, cat parul de-nalta, care incepe a da asa, cu crengile una-n alta - trooosc!, trooosc! - si sa tot horeasca c-un glas stalcit, gros, ca nu-ntalegeai nimic din ce canta. Zicea omu’ cela <<ma, cand am vazut-o, mi-a crescut paru’ pa cap de frica...>>. Si-o-ncercat sa fuga-napoi, da’ Fata Padurii, tot cu glasu’ ala gros, had, numa’ ce-l striga pe nume: <<Ceo-i mai, Ioane, ceo-i ta tragi p-acolo? Poai nu fuji, ca eu numa’ o mana-mi intind dupa tine si tot te-agiung...>>. N-o patit nimic, da’ zice ca n-o mai stiut cum o ajuns acasa. Parca l-o dus cineva pe sus si numa’ ce s-o trezit la el in ograda plangand, plangand cu lacrimi mari, ca un prunc.”
Povestind intamplari din trecut, prea reale ca sa crezi ca sunt simple legende, cloparul din Sarbi incearca parca sa-si lamureasca ceva din propria-i viata, o viata ce s-a derulat mereu intre doua lumi si pe care vrea s-o cearna, sa inteleaga cat din ea a fost pura intamplare si cat a fost miracol. “Daca s-a putut intampla asa ceva, apai inseamna ca se poate orice”, isi incheie el fiecare dintre povestiri, trecand la alta si la alta... “Pai daca v-as spune eu ca erau in sat niste oameni care implantau un cutat in inima carutii, in crucea aceea de lemn pe care o face caruta cu oistea, si cand tragea cutatul de-acolo curgea lapte, daca v-as spunea asa ceva, apai dumneavoastra m-ati crede? Daca v-as spune ca erau unele femei care stiau a mulge lapte de la melita de lemn, m-ati crede? Nu. Da’ eu va zic c-am intalnit oameni in toata firea, care ziceau c-au vazut cu ochii lor treburile astea.

Mie mi-o zis odata o batrana o vorba pe care n-o s-o uit niciodata, in veci, cat oi trai. Era soacra la o sora de-a mea si avea doua nepoate cu care m-am impretenit si le-o placut de mine. Da’ nici n-o fost vorba vreodata sa ma-nsor cu vruna din ele. Si cand am vazut ca familia lor cam trage de mine, am inceput sa ma cam retrag. Si atunci batrana aceea mi-o zas asa: <<Ma, tu daca nu mi-i fi ginere mie, nu ti-a tihni de lume in zilele vietii tale!>>. Eu tot n-am facut targ cu ea. Eram tanar, nu luam sama. Am facut targ cu mama baietasului asta, la Ionucu asta, si nu s-o-mplinit un an pana cand mi-o cazut grav bolnava. De atunci, mereu bolnava o fost, pana azi. Si acum i-e paralizata toata partea dreapta, schioapata rau, da’ mai rau ii ca niciodata nu ne-am putut intalege. Cand ne-adunam, parca se-aduna doi serpi laolalta. Ei i se pare ca nu-i vinovata cu nimic, mie la fel, ea nu-mi doreste cele rele, nici eu nu-i doresc. Doamne fereste, numa’ nu ne putem intalege deloc. Da’ deloc! Parca-i un drac intre noi, care nu ne lasa sa ne apropiem, sa ne-atingem. Si pe cuvant va zic: la orice ghicitor si vrajitor am fost sa ma dezlege, numa’ n-o vrut. Numa’ cand ma vedeau ziceau: <<Orice, orice, da’ asta nu! Nu pot>>. Si iaca asa, de multi ai nevasta nu mai sta cu mine - nu ne-am divortat, da’ sta la fata, in Budesti - eu is acuma tot foarte bolnav si ramas singur cu baietasu’ asta al meu si nu pot sa-i fiu si mama si tata deodata. Asa ca vorba batranei celeia zau ca s-o-mplinit: nu mi-o tihnit de lume in toate zilele mele. Niciodata.”

Omul Noptii

Cat timp Ion si Ionuc vor termina palariile pentru targ, trec ulita spre poarta opincarului Patru Opris. Un om lung, cu fata ciolanoasa si pamantie, un om care nu rade niciodata, trudit parca si el de vechi si adanci necazuri. In batatura lui sunt patru oameni pe patru scaune. Dar cei patru nu stau laolalta, ci razletiti prin colturile ograzii, fara sa-si vorbeasca, fara sa se uite macar unul la altul. Patru Opris intelege repede “cam ce doresc”, se ridica si se apuca imediat de treaba, ca sa-mi arate “cam cum se face”. Intre timp vorbim. “Demult, vindeam si patru sute de parechi intr-o saptamana, acuma nu vand trei sute nici intr-un an. Am invatat a face de la tata, fie iertat, erau opincari multi pe toate vaile astea, da’ el era cel mai renumit. Acuma eu, la 53 de ani, is cel mai renumit, fiindca-s singuru’. Ultimu’. Tati is dusi. Acuma nu-mi mai cer sa le fac decat batranii, pe timp de iarna, da’ batranii batrani, care nu mai pot pasi cu altceva. Asa cum ii mama me...”. Abia cand zabovesc mai mult cu privirea spre dansa, batrana tresare si-mi zice, zambind intr-un dinte, ca ea-i acolo “de cand o facut Dumnezau lumea”. “Ioi, ioooi, Dumnezaule, cat am trait... Am paste 85 de ani, am trait doua vieti, nu una. Trebuia sa hiu dusa demult...” De ce? Fiindca lumea de azi ii place mult mai putin decat “aceea pe care-a facut-o Dumnezau”. O intreb, mai mult in treacat, cum de poarta adidasi in picioare. “Pai, nu-i port - se rasteste ea. Vezi mata’ ca marg cu ei? Eu stau pe scaun. Stau, nu marg. Nici nu pot umbla cu-aistea, parc-as hi legata. Nu mi-ndemana. Eu si-amu, iarna, numa’ cu opchinci marg. Nu poci purta nimica-nimicuta altceva. Am niste ciorapi de lana grosi, faini, ii trag pa picioare, pun opchinca deasupra si dusa-s! In opchinci picioru-i hodinit, aiestea ma strang, ma bat la dejte. Da’ cu opchincile-n picioare parca zbor...” Mesterul indoaie varfurile bucatii de guma (demult nu mai lucreaza cu piele) si ii face opincii un “colt” naravas, intors in sus, semn ca perechea e “pentru tineri”. Vorbesc din nou cu batrana. Ii spun de napasta cloparului de peste drum, despre fabuloasele lui intalniri cu Fata Padurii, despre blestemul cu nevasta si ea imi spune ca da, stie, c-a patit si dansa, numai ca pentru toate astea cateodata mai era cate-un leac.

Foarte curios. Desi se tem de toate aceste blesteme si vedenii, pe care le numesc “ghiavolesti”, pot spune cu certitudine ca, intr-un fel, oamenilor acestora le pare rau ca nu le mai intalnesc astazi, ca nu mai au patanii dupa care sa se intoarca infricosati acasa. Le pare rau ca nu mai au de ce sa se teama. “Zau, nu-s ce se-ntampla cu Padureana, Fata Padurii. Tumna asara zaceam catre Patru, ca amu’ n-o mai videm pa Fata Padurii, nici pa Omu’ Noptii. Nu stiu de ce. Si atunci, mai demult, ii videam in tata sara... Pe Omul Noptii eu l-am vazut cu ochii mei, intr-un malai. Langa sat, noi aveam un malai si intr-o sara zace mama: <<Tu, cocoana, mane-om mere la marturie, du-te si ada la porci...>>. Si-n malaiu’ cela, in capatu’ la o carare, il vad. Atata o fost de mare, asa cum te-ai uita la stresina. Ioooi de mine, cat de mare-o fost, maare, dezbaracat, cu par pa el si c-on sangur ochi tumna aici, in frunte. Eu apuc cosu’ cu cucuruzi si hai!, la fuga! Ajung acasa, ma prind de zadele mamii si-i zac: <<Vai de mine, hai mama, ca om mare-i in malaiu’ nost’!...>>. Si mama ma ia in brate si ma pupa. Amu, unde-o fi Omu’ Noptii? Nu-i. Du-te azi pan sat, pe la trei noaptea, si te-ntalnesti numa’ cu oameni beti, care imbla tata noaptea, cand ies de la carciuma. Atunci nu era oamenii ca amu. Durnea lumea. Amu s-o stracat tate lucrurile...” Patru Opris termina opincile odata cu povestile batranei. Le termina si mi le face cadou.

Nalucile iubirii

Ma reintalnesc cu cei doi Barlea si pornim impreuna spre capatul celalalt al satului, spre ceilalti mestesugari ai Sarbiului. Eu si palarierul in fata, baiatul supraveghindu-ne de data asta pe-amandoi, privind din cand in cand spre licaririle apei Cosaului, abia atinse de amurg. De-abia asteapta dimineata de maine: va merge la pescuit. Strabatem o ultima livada lunga, la sfarsitul careia, printre mere rosii, se intrezareste o casuta. Da, e acasa Ion Iosif, zis Ionu Deacului, batranul fierar si tamplar totodata care ne pofteste cu drag sa sedem in prispa lui de lemn si sa gustam must. E primul mester din sat care, de cateva luni, s-a lasat de meserie. A avut o viata grea, chinuita, nu mai poate. A facut puscarie la Gherla, condamnat la 15 ani de munca silnica pentru “uneltire contra oranduirii sociale”, a fost batut si umilit, suferintele au sapat in chipul sau un fel e noblete trista, dobandita cu anii. L-au inchis, zice el, “doar pentru ca n-a vrut sa fie comunist”. “N-am vrut si gata. M-o rugat sa marg sa lucru la Securitate, mi-o zas: <<Hai, ca esti istet, ai veleitati, ai fi bun la noi, hai ca-ti punem masana la scara>> si eu n-am vrut sa ma duc. Asta-i. Veneau oamenii de la batoze cu paiele goale, ramanea grau-n cote si malaiu’ si ovazu-n colectiva... Nu mi-o placut defel”. Stam pe prispa, cei doi mesteri de-o parte, eu si Ionucu in fata lor, ascultandu-i cu gura cascata, ca niste novici nestiutori, ca niste ucenici veniti intaia oara la maestrii lor, sa invete un tainic si anevoios mestesug. Si coboram iarasi in poveste...

Despre Fata Padurii, fierarul spune ca poate lua o mie de chipuri, de la femeie la pisica si pana la cal, dar ca el a vazut-o altfel. “Am mars intr-un munte, cu oile. Eu eram cu caruta inainte, ciobanii in fata cu turma, vineam dinspre Bogdan Voda spre Vladimiresti, si numa’ o data aud drongile de la oi zuruind tare de tot. Ce sa fie? Ii ajung pe ciobani in Dragomiresti si ne punem acolo pe-un prund luminat, parca si-acuma vad cum se vedea de luna, foarte frumos. Si zac ciobanii: <<Mai, s-o bagat pantre oi o fimeie mare, c-o guba pa ea si oile tate-o-nebunit si s-o-nvartit roata panga noi, canii ni s-o bagat intre picioare infricati si noi ne-am spariet tare...>>. Mancam. Eu ma pun inaintea cailor, pa lipideu’ cu fan, si oarecat am adurnit asa, c-o bota ciobaneasca in mana. Si-odata, aud oile iarasi, in prund, la miezu’ noptii. Si vad in fata o masana. O masana lucioasa, de razboi, descoperita, cu patru oameni inauntru, care se baga intre oi. Strag catra ei: <<Ce faceti mai, oameni?>>, sar si ceilalti ciobani din somn si numa’ ce vad cu ochii mei masana, cum aparea, cum disparea in lumina lunii si pan’ la urma s-o topit catra Saliste. O mancat-o intunericu’. A doua zi, merem in muntele Gavriluc, ciobanii raman in munte si eu cobor cu unu’ Vasalie a lu’ Siridomu si cu unu’ Ionui Calinei. Vasalie a lu’ Siridomu ma trage deoparte si-mi zace: <<Mai, stii tu ce-ai vazut asara, masana ceea? Aia o fo’ Fata Padurii. N-am vrut sa graiesc intre pacurari, sa nu le sie frica sa sada pa munte. Multamaste-i lu’ Dumnezau ca nu te-o dus pan’ cine stie ce paduri sa te omoare...>>. Asa ca-n tot heliu se poate face Fata Padurii... De obicei ii urata, da’ se poate face si strasnic frumoasa, cum ar fi mandruta ta sau o fimeie care ti-i pa placu’ tau. Un unches de-a mamei, Patru Mitru, o durnit odata in Magura la Breb si era o piatra mare-naintea colibii si acolo facea foc. Si, in miez de noapte, numa’ ce-o samtat ceva rece pa obraz, ceva ca o sarutare, da’ zace ca asa, o sarutare faina de tot. Deschide ochii si-o vede pa Fata Padurii la el in cort, in pielea goala si frumoasa tare-tare. Si fata-i zace pa nume: <<Patrule, ai noroc ca n-ai nimic din sara mea pa tine, ca te-as pune pe foc!>>. Cum s-ar zace, ceva facut in sara de marti - cioareci, camesa, izmene -, ca-n sara de marti Padureana are puterea cea mai mare. Sau altu’, Gheorghe a lu’ Rascu, care-o fost odata in deal, la Cavnic, si vinea cu lemne din padure, noaptea pa drum. Din varfu’ dealului o urcat cu el in caruta o fimeie tanara, fromoaasssa! de tot. Si zinind pa drum, omu’ nu s-o putut abtine si-o tot cuprins-o si-o chipait-o si cand sa-i puna mana pa spate, vede ca n-are spate, ca spatele i-i scobit asa, ca o covata goala. S’apai s-o spariet tare, o sarit din car si-o tot fugit in padure, auzea numa’n spate caii froind si pa fimeia ceia razand si, de la o vreme, dupa ce-o fugit mult, s-o-ntors pe furisu’ si si-o vazut caii linistiti, luminati de luna si femeia aceea disparuse. Auzea numa’ rasetu’ ei, departe, in padure...”

“Era unu’ Miron Gheorghe care povestea tot asa, c-o prins a-l indragi o fata frumoasa, fara sa stie ca cine-i fata. Si ea i-ar fi zas: <<Mai, Gheorghica, hai ca acuma te-oi duce acasa la mine, calare pe calu’ meu...>>. Si zace ca, cand colo, calu’ ei era un bivol. Era o vreme urata, sufla un vifor mare si fata l-o urcat pe bivolu’ acela si l-o dus repede ca vantu’, mai ca zburau amandoi, tumna pana-n varfu’ Gutinului, unde avea ea o casuta. Asta, spariet strasnic, n-o zas un cuvant. Fata l-o bagat in casa, l-o omenit, apoi s-o apucat de-un caier de lana sa toarca. Zace: <<Mai, Gheorghica, acuma ti-oi face niste cioareci. Tu incalzeste-te un pic acolo la foc...>>. Si dupa ce s-o-ncalzit, numa’ ce zace Padureanca catra dansu’: <<No, mai Gheorghica, acuma om fa’ si-un pic de dragoste...>>. S’apai tat l-o framantat si l-o pupat si tot asa, n-o patat nimica, da’ n-o mai stiut cum o ajuns acasa. Numa’ ce s-o trezat in odaie, langa nevasta.”

Azi, toate poivele-s in oameni

Se insereaza pe prispa fierarului Iosif si povestile curg, curg necontenit, intra in scena uraitoarele, pe care le-auzeai la fereastra cand se ivea pe lume un copil, bosorcoaiele care stiau a-l desparti pe om de nevasta lui “numa’ trecand pantre ei c-un gand si c-un bat cu care-o despartit un sarpe de-o broasca”, barbatii varcolaci, care plecau noaptea de langa neveste, se preschimbau in fiare si veneau dimineata plini de sange si cu scame intre dinti, strigoaiele care aduceau flacaii pe sus, prin cer, calare pe melita, de oriunde vroiau ele si pana unde voiau... Fierarul Iosif a auzit cu urechile lui pe-un fecior tipand din vazduh si chiar i-a vazut trupul insangerat trecand prin umbrele norilor. “Racnea din cer, saracu’... <<Vai, unde ma duci? Vai, ce faci cu mine?>> si bosorcoaia-l aducea tumna din catanie, ba-l mai si purta anumit la inaltime joasa, ca sa-l chinuiasca, sa-l raneasca de varfurile copacilor... Sau auzeam din vremuri mai vechi (spunea mama care-o auzat si ea de la stramosu’ Mitru) ca demult, pe-aici traia un vrajitor, care-i zacea solomanar (solomonar). Zice ca odata o zinit o urgie de ploaie atata de mare, ca tata lumea s-o spariat ca gata, s-o suparat Dumnezau pa toti oamenii. Si atunci sus, pa cararea padurii, o aparut solomanariu. Era om. Margea pa carare, c-un bat in mana si numa’ asa facea cu batu’, in sus si-n jos, si zace ca toata moina si gheata care batea peste sat s-o adunat numa’ pe cararea aceea a padurii. Margea el inainte si gheata in urma lui si el indrepta gheata unde vroia dansul... Erau niste vrajitori buni pentru popor. Si acuma ne-ar trebui niste solomanari de-aceia, fiindca, videti, tot mai multe potopuri si urgii vin asupra noastra... Unde-s azi solomanarii, unde-i Fata Padurii, unde-i Omul Noptii? Unde-s toate?... Videti dumneavoastra, ca si-n cartile de copchii nu se mai scrie ce s-o scris, povestile acelea frumoase, care raman de la unu’ la altu’, din neam in neam. Unde sa fie Fata Padurii, daca s-or taiet tate padurile? O coborat aici, pa ulita. Azi, ghiavolii si Fata Padurii si Omu’ Noptii, tate-s in om. Tate-s in oameni, in tarani, in domni, ba pana si-n popi, si-n episcopi, si tate umbla slobode pa ulita, la vedere. Tate-s in oameni... Si stiti de ce? Pantru ca nu se mai pot vedea oamenii unu’ pa altu’. Fratii intre ei, parinti cu copii nu se mai pot vedea unu’ pa altu’ in ochi. Pantru ca nu-i iubire, domnule draga. Pantru ca nu-i iubire...”

Ion si Fata Padurii

Odata, intr-o vara, in timp ce-si facea fanul "La scaun" si canta de mama focului, mai la vale de el, doi barbati in putere, tata si fiu, iesisera si ei la cosit, ca sa profite de vremea buna a lui Ion. Din zori, de cum au inceput sa coseasca, au auzit insa o femeie batand rufele cu maiul in paraul din padure. Cat a fost ziua de mare, femeia n-a incetat sa bata rufele, iar cei doi barbati au cosit cu frica-n san. Isi facusera planul ca vor innopta acolo, in coliba, si a doua zi se vor pune pe cosit de cum se va crapa de ziua. Femeia insa nu-si mai termina de spalat rufele, si cobora seara, asa ca cei doi si-au luat coasele la spinare si-au coborat in sat, iepureste. A doua zi, intalnindu-l pe Ion, l-au intrebat daca a auzit si el pe cineva spaland rufele in padure. "Io n-am auzit pe nimeni, vi s-o norocit", le-a raspuns Ion. Cei doi erau siguri insa ca in preajma lor fusese Fata Padurii, care nu se lega de Ion, fiindca nefiind in tariile mintii, nu avea putere catre femeie. Era si el ceva asemenea ei, prezent, dar nebunesc totodata.

Intamplari cu fata padurii

Si Lila se tragea dintr-o familie de mineri. Tatal ei, Ilie, a murit tanar ca si bunicul, Niculaie, care a murit si mai tanar. Cand a implinit zece ani, Lila s-a imbolnavit rau, nu mai putea respira, nu-i ajungea aerul, parca i-l fura cineva, apasand-o pe gat. Intr-o zi de sfarsit de septembrie, Lila s-a dus la marginea padurii cu mama ei ca sa adune feriga uscata si tarsa pentru saltele. Atunci a vazut o femeie inalta, cu un cap tare mic, intr-o tufa de aluni. Femeia purta o rochie albastra si avea buzunarele pline de alune. A chemat-o pe Lila la ea, i-a dat alune si i-a spus sa manance in fiecare zi alune si nuci ca sa-i treaca boala aceea. Apoi femeia a intrat in padure, tragand dupa ea rochia albastra, plina de scaieti si de frunze uscate.

Bunica i-a spus ca femeia aceea a fost Fata Padurii si n-a mai lasat-o sa plece singura de acasa. Dar Lila isi lua cucul verde de lut, si-l agata de gat, sufla de doua-trei ori in ciocul lui si fugea in padure in fiecare zi. Nu se temea de nimeni. Stia ca acolo, printre copaci, e femeia aceea buna care are grija de ea. Statea si-astepta. Odata a vazut un bursuc, altadata, intr-o primavara, a vazut niste pui de arici cu ochii lipiti si cu tepi moi si roz. Dar cel mai mult i-a placut cand, intr-o dimineata, a vazut cum vine primavara. Mugurii umflati ai copacilor se desfaceau pe rand, cand trecea ea in fuga de la unul la altul. Era destul sa atinga o creanga si mugurii, tari si tepeni ca niste cornite de ied, o impungeau si explodau unul cate unul. Oriunde se intorcea, vedea acelasi lucru: copacii intindeau catre ea, cu pocnete moi, frunze crude si acrisoare, numai bune de mancat. A fugit de la un capat la altul al poienii, de la cararea ingusta si pana la stejarul scorburos, de la mestecenii insoriti mereu si pana la carpenii zgribuliti din marginea vaii si peste tot era la fel. Iar cand a cazut obosita pe iarba aspra de langa aluni si cand s-a uitat de jur-imprejur, era deja primavara. Padurea inviase intr-un freamat grabit, iar ea, obosita si bucuroasa, a stiut ca Fata Padurii a luat boala de la ea, pentru ca, desi a fugit atata, poate respira in voie, nimeni nu-i mai fura aerul si poate mirosi linistita muschiul umed.

Astazi, Lila traieste batrana si singura la marginea padurii. E o femeie inalta si, pentru ca-si strange parul intr-o basma albastra, parca are capul prea mic. Umbla usor cocosata, roade primavara muguri proaspeti si are tot timpul in buzunare nuci si alune pe care le arunca dupa copiii ce rad de ea si o striga: "Fata Padurii!", "Fata Padurii!".

Cantecul Fetei Padurii

In codrii Cupseniului, o poti intalni pe Fata Padurii. N-as fi crezut, daca povestea nu mi-ar fi fost spusa de-o profesoara din Targu-Lapus, o pasionata cercetatoare a folclorului maramuresan: d-na Virginia Bilt. Bunicul ei o vazuse limpede. “Intr-o zi de dumineca, bunicul venea de-acasa inspre sat. Si sub o creasta de munte, pe malul celalalt al unui parau, o femeie se la (se imbaia). Isi spalase parul incalcit, era uda toata si acum se pieptana. Bunicul o striga: <>. Si ea i-a raspuns: <>. Si acum mi se face pielea de gaina, cand imi amintesc. Imi spunea ca, la inceput, a ramas putin descumpanit: femeia nu semana cu nimeni din sat, avea o voce dezarticulata, <>, parca nu stia graiul oamenilor. A mai intrebat-o o data: <>. Ea a spus iarasi: <>. Bunicu s-a speriat de moarte si a fugit cat il tineau picioarele. Intelesese: era Fata Padurii, care spunea <>. Mai tarziu, l-am intrebat cine n-o lasa pe femeia aceea sa vina in sat. Si tin minte ca atunci bunicul m-a privit in ochi cu o uimire care m-a tulburat. Mirarea ca eu, care eram pe atunci o copila, nu stiam dinainte raspunsul. M-a mangaiat pe par si mi-a zis: <>.”

O intreb acum pe Anica Butcure daca povestea doamnei Bilt poate sa fie adevarata. “D-apai, de buna seama ca-i adevarata”, mi-a raspuns imediat. “Noi o auzim si azi pe Fata Padurii, colo-n plai, horind nopti la rand. Si-atata horeste de mandru, fereasca Sfantu’... Amu, nu de mult, o fost in sat un fecior si el o sazut c-o fata. Da’ tatale feciorului nu l-o lasat s-o ieie de nevasta. Atuncea fecioru’ s-o dus cu oile la hotar in groapa din <> si statea acolo suparat, noaptea, langa foc. Si s-o apropiat Fata Padurii de el si-o-nceput sa-l impleteasca, sa-l mangaie, sa-l iubeasca - ca era frumoasa tare - si-atata l-o-mpletit acolo in padure, pana l-o tapat in foc. A doua zi la amiaz’, o venit la noi tata-su, Macovei de la Ilisei, si-o-nceput a straga: <>. Si-atata plangea de tare, ca-ti rupea inima. Astea-s vraji tari, nu joaca. O data dac-o auzi horind pe Fata Padurii, nu mai poti scapa de cantecu’ ei. La bozgoanele aiestea numa’ descantecu’ daca le mai da de cap...”

Intamplari intre doua lumi
Vrajitoarea din Breb

Maria lu' nimeni

Traieste singura, despartita de lume, in casoaia darapanata "de dupa pod", la capatul de sus al unui catun maramuresean uitat sub creasta Gutinului. N-are pamant, animale, avere,sot, nimic.

De zeci de ani sta cu perdele groase pe geamuri. In odaia ei nu intra lumina. Nu vrea sa vada pe cineva trecandu-i prin fata ferestrelor, nu vrea sa aiba de-a face cu nimeni. Uneori, oamenii o vad carand din camp cosuri grele de lut. Il calca cu talpile goale sa-si dreaga podeaua si tarnatul sau isi astupa cu el acoperisul, bata-l vina, ca-i crapat prin tot locul si-i ploua prin odai. O fasie piezisa de lumina coboara dintr-o spartura mai groasa, rupe intunericul prafuit si ajunge pana hat, in tinda, pe lavita veche, locul unde femeia sta si citeste din Biblie ori alte carti pagane si interzise.

O cheama Maria Covaci si atat. N-are porecla, ca celelalte femei din sat, inaintea numelui sau nu e pus acel lung sir de stramoase, cum se obisnuieste prin neamurile maramuresene. Ea este Maria lu" nimeni. "Latureanca", venetica din partile Sapantei, pripasita pe-aici dupa un sot care s-a prapadit demult.

Fata Padurii

"In "54, m-am maritat c-un om. Nu era om rau, da" o fost tot bolnav de inima si de la boala o fost mereu tare nervos, n-am putut sa ma bucur de el. Douazeci si cinci de ani l-am ingrijit la pat, tati banii mereau pe medicamente. S"apa dupa douazeci si cinci de ani o murit. Am avut cu el sase baieti, doi mi-o murit de mici, da" cel mai drag mi-o fost al dintai. Ion. Pe baiatu" asta, o vrut sa mi-l fure odata Fata Padurii. Era noaptea, in iarna lui" "56, tumna facusem casa de barne hat, langa codru, barbatu-meu era in spital la Sighet, bolnav rau si eu stateam singura cu coconu mic de un an jumatate. L-am infasat, l-am invalit pe cap c-o panzaturica si m-am pus langa el in satra, sa durnim. Ce sa vezi? Imi tapureste coconu. Da" noaptea nu-i bine sa-i zici la copchil pe nume, cum il cheama. Nu-i voie. S"apai ma dau jos din pat, il bat asa pe spate si-i zac: <<No, taci mai copchile, taci, taci ma cocon...>>. Nu i-am zas pe nume <<ma Ionica>>. Da" cand o-nceput copchilu-a tapuri, numa ce-o trecut o vavuie (femeie) maare, uraaata, c-o guba-n spate, inalta cat plopchii si arinii de pe langa vale! Afara se vedea de luna ca de zi. Zac: <<Doamne, Tata Sfant din cer, sa stii ca asta-i Fata Padurii...>>. Amu, eu stiam ca Fata Padurii <<instimba>> coconii, iti ia a tau si-ti pune in loc unu" de-a ei, <<zalazat>> de-acela si urat. O venit tumna asa, ca o umbra mare, furisata pe langa portita, ca de adurneam imi si fura coconu din pat. Ioi de mine, ce m-am spariat... Am cazut in rugaciune: <<Doamne, Tata Sfant din cer si Sfanta Maica Preacurata, departa Doamne pe Vavuia Padurii, sa mearga la Omu Noptii, acolo unde-o inserat si sa nu-mi ieie copchilu" meu!...>>. Deodata, coconu o tacut. Vaai, vaai, asa un vant o trecut atunci peste casa, l-am samtit vajaind pe langa urechea mea dreapta, cum mi-ai da o palma - pooc! - peste cap. Si dus-o fost Fata Padurii si mi-o lasat copchilu-n pace. Nu mi l-o furat.

Apai, ma vedeti pe mine ca-s mica, da" coconu asta a meu o crescut frumos, "nalt si tare. Avea un piept si niste manuri ca un urs. O fost boxior la Bucuresti, viteza lui de pumn era de 75 de kilograme, cum ii boxioru" cela din America, <<Casclei>> (Cassius Clay - n.r.). Acu" noua ani, o venit in sat. O baut o cafea, s-o dat in mana - in <<scandeber>> - c-un baiat, o intrat in casa, s-o pus pe pat si, cand si-o dat pantofii jos din picioare, numa" ce-o murit. Inima. Nu mi l-o luat Fata Padurii, mi l-o luat Moartea. L-am ingropat aici, in Breb.
Ceilalti trei copii mi-s risipiti prin tara - la Timisoara, Satu-Mare, Oradea - da" nu ma cata veci. Asa ma gandesc, ca degeaba am facut copchii, ca nu ma-ngrijesc nici unul. Nu vor sa ma vada, m-o blastamat, is suparati pe mine ca m-am recasatorit c-un om nebun. Da" eu n-am stiut de la-nceput ce fel de om ii asta. Numa" mai tarziu mi-am dat sama ca copchii aveau dreptate. Ma maritasem c-un varcolac...